Cutremurul

lucian

Editorial de Lucian Avramescu

A zguduit, mai vârtos sau mai domol, jumătate din România. Lustrele, toate, au balansat larg, ca niște pendule. Copiii, luați din somn în brațe, au fost cărați sub tocul ușii. Mamele, unele, au plâns când totul s-a terminat cu bine, dar până-n zori n-au pus geană pe geană. Dacă vin replicile, dacă replicile vor fi mai …decât prima rostire? Dacă… Sunt, în lumea omului, neputințe uriașe. Nimic nu le-a vindecat, știința nu le-a pus stavile. Omul a inventat avionul, bomba atomică, s-a uitat prin gaura ușii microscopului la micron și la particulele invizibile ale unoi maladii, chirurgul din Europa operează un pacient aflat, fizic, în America. Nu știe însă nimic despre cutremure. Seismologia e, cică, o știință. Avem doctori și mărmureni, universitari care dau interviuri despre cutremurele care tocmai s-au încheiat. Cu totul unele se încheie după o lună, când de sub dărâmături e extras ultimul rest identificabil de fostă ființă umană.
Statele se reunesc pe grupuri, grupul celor mai puternice opt sau aderentele, mai multe, la ONU, organism cu desăvârșire inutil când marile puteri încep un război, dar care sună frumos. ONU e cu totul inutil și în materie de cutremure. Am citit undeva că unele armate pot porni cutremure la distanță, prin explozii de adâncime. Nicio armată și nicio mare putere militară sau economică n-au fost însă în stare să anunțe un cutremur sau să-l potolească, să-l înfrunte cu o piedică de genialitate. Ziarist fiind, am întâlnit la Universitatea Brasil, din capitala Braziliei, un profesor român, șef al Catedrei de Sismologie. Am realizat, era prin anii 2003 – 2004 cred, un interviu cu el. Mi-a spus, cu o siguranță doctă, că România se găsește în burta, acolada, arcul de timp al unui cutremur de peste 8 grade pe scara Richter și mi l-a evocat pe unul similar, petrecut în o mie opt sute și nițel. 1802, parcă. Zicea el, amintindu-și un București în care trăise, că atunci în Capitală trăiau 50 000 de oameni. Acum, la cum sunt clădirile, acesta ar putea fi numărul celor ce vor pieri. Am ezitat să public interviul. Apoi l-am publicat cu, recunosc, ajustări. Arcul lui de timp era de cam șase ani. Au trecut 12 – 13 și prognoza ”științifică” a colegului lui Mărmureanu nu s-a împlinit, din fericire. Concluzia mea e că nimeni nu știe nimic în materie de cutremure. Cutremurele sunt dimensiunea aproximativă a neputinței. Din ele, ca și din alte neputințe, se nasc religiile. Din ele decurg marile tragedii. Sigur, cutremurele sunt mai rare decât războaiele, omoară mai puțină lume decât cancerul. Agresivitatea omului, pofta de putere și, câteodată, imbecilitatea vârfurilor, sunt cutremure mai sângeroase. Nu le zicem,însă, cutremure și ne temem mai puțin de ele. Uneori le votăm.
Cutremurul, cutremurul-cutremur, ne aduce aminte cât suntem, în marea oglindă a universului, de mici. Omul s-a autodepășit, utilizându-și genialitatea lui constantă (nu suntem mai deștepți decât contemporanii lui Homer și nici mai inventivi decât geometrii piramidelor, doar un pic mai imorali), dar în materie de cutremure progresul e zero. Pot să mă înjure toți seismologii lumii, de la mărmurenii japonezi, până la mărmurenii americani și ruși, că nu-mi pasă. Știința depistării cutremurelor încă n-a apărut, iar noi și cei care vor veni după noi vom sta mai departe cu copiii în brațe, sub tocul ușii care, cât e el de toc, se poate face țăndări la o adică.

ampress.ro

S-AR PUTEA SĂ TE INTERESEZE:

BuzăuMedia utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe site-ul nostru. Apăsând "DA, ACCEPT" accepţi utilizarea modulelor cookie. Prin continuarea navigării pe site-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie. DA, ACCEPTMai mult