Dă-i românului mintea de pe urmă. Cât de ”de pe urmă”? Frumoasă fu mintea și înaripată fu inima românului din zilele când, începând de la Iași și rezonând cu Bucureștii, făptuirăm Unirea Principatelor. Am mai făptuit o Unire, mai mare, în 1918, pentru care au murit, trecând cu puști proaste și puține, Carpații, dar cu o inimă avântată, aproape un million de ostași români. Dorm pe patul puștilor lor în cimitire uitate, somnul de veci.
De copil, m-am prins la școală și de câte ori am avut ocazia, în Hora Unirii. Mi-a transmis mereu și-mi transmite și azi o înflăcărare pe care nu mă sfiesc s-o arăt pe chip. E raza mea pe care o degajă sufletul și mintea, împreună, mândru ca un soare care nu se simte rușinat să se manifeste prin lumina care țâșnește din vulcanul care-i arde înăuntru.
Amândoi suntem de-o mama,
De-o faptura si de-o seama,
Ca doi brazi într-o tulpina,
Ca doi ochi într-o lumina.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o soarta-n lume.
Eu ți-s frate, tu mi-esti frate,
În noi doi un suflet bate!

Avem amândoi un nume? Da, suntem toți români, unii cu alte etniii, dar viețuind în această istorie și-n limba română. Citesc, mie adresate, întrebări care mă ceartă, unele urât, că aș fi ”de partea sasului jegos și trădător”. ”Să plece în țara lui!”. Păi țara lui, ca și a domniei tale doamnă cititoare, e asta. Despre partizanatele mele pot să-ți amintesc, cu mărturia scisului meu, că eu nu-s de partea niciunui politician cât se află la putere. Apoi la întrebarea ce treabă are sasul cu Unirea, ți-am cules câteva date. Iată-le:
Hora Unirii este o poezie de Vasile Alecsandri, publicată pentru prima dată în 1856, în Steaua Dunării, revista lui Mihail Kogălniceanu. Se cântă mereu pe data de 24 ianuarie, când s-au unit Moldova și Țara Românească, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Muzica a fost compusă de Alexandru Flechtenmacher. Este autorul primei operete românești. Este român, născut în România, dintr-o familie de sași.
O anecdotă care-l are ca personaj principal pe căpitanul Eduard Hübsch, părintele muzicii militare românești, compozitorul primului imn național, cântat vreme de 85 de ani, vorbește despre eleganța în conversație, suplețea spirituală și umorul ofițerului muzician.
Un comandant de corp de armată îl provocase pe cel care între timp fusese avansat maior de fanfară și „capelmaistru” (șef de fanfară), să vadă frontul aievea în prima linie de luptă. Cu riscul de a fi acuzat de insubordonare, Hübsch l-a refuzat: „Am onoarea să vă raportez, că glonțul care vă ucide pe dumneavoastră, vă aduce glorie și o îngropăciune de demnitar, dar dacă mă găsește pe mine, moare muzica oștirii” .
Și compozitorul celui mai îndelung cântat Imn National și al Imnului Regal a fost, din întâmplare, tot un etnic sas. Te mai anunț că unirea făcută sub Cuza, care începuse să se clatine, a fost salvată și bătută în pilonii nemuritori ai istoriei de un rege german, Carol I. Iar a doua unire, cea mare, a fost făcută sub Ferdinand și regina Maria. Sunt ei mai puțin români, așa cum îmi reproșezi, decât ”patriotul Dragnea” – fiindcă pe el îl evoci, de cinci ori în trei postări – care vrea binele poporului, iar poporul nu pricepe?

Suntem în 24 ianuarie, iar eu respir Hora Unirii, chiar dacă e compusă de un sas, pe versurile lui Vasile Alecsandri, iar mintea mea face efortul de a se ține de mână cu mintea ta și sufletul tău.
Dă-i românului mintea de pe urmă. Cât de ”de pe urmă”? Frumoasă fu mintea și inima românului din zilele când, începând de la Iași și rezonând cu Bucureștii, făptuirăm Unirea Principatelor. Ne-o amintește, polemic, sasul care-i azi președintele României. Are dreptul s-o facă? Firește. Și are chiar și dreptul ca, măcar în astă împrejurare, să aibă dreptate.
Chiar, de ce nu mai sunt politicienii de azi ”De-o făptură și de-o seamă” cu politicienii de atunci, care au ars pentru țară și-au izbutit ceea ce părea de netrecut?

DISTRIBUIȚI