Unirea Principatelor, primul proiect de țară realizat de patrioții români

Sursa foto: wikipedia

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea prin unirea statelor Moldova și Țara Românească sub numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. Idealul unirii a fost formulat de elitele politice și intelectuale educate în marile orașe vest-europene, la începutul secolului al XIX-lea. Primii pași concreți au fost realizați în timpul Revoluției de la 1848, când s-a realizat o uniune vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Proiectul de unificare a Principatelor a fost favorizat și de interesele marilor puteri în Balcani. Profitând de slăbirea influenței Rusiei, învinsă în Războiul Crimeii, Napoleon al III-lea și-a dorit un bastion pro francez în regiune și a susținut idealul național al românilor. În august 1858, în cadrul unei conferințe internaționale la Paris, s-a semnat o Convenție care permitea reorganizarea Moldovei și Țării Românești, care erau tratate în relațiile internaționale unitar, cu condiția alegerii în fiecare dintre Principate a doi domni, două adunări și două guverne. Totuși, existau și două instituții comune, cu sediul la Focșani, respectiv Comisia Centrală și Înalta Curte de Casație și Justiție.

În lunile următoare, cele două Principate au început să pună în practică prevederile Convenției de la Paris. Cel mai important pas a fost desemnarea domnitorilor. Primele alegeri au avut loc în Moldova, la data de 5 ianuarie 1859, fiind ales Alexandru Ioan Cuza, un liberal moderat, care a reușit să atragă de partea sa inclusiv deputați din partida conservatoare. Dacă la Iași s-a ajuns rapid la un consens, în Țara Românească neînțelegerile dintre liberali și conservatori erau profunde. Deoarece Convenția de la Paris nu preciza expres că domnitorul Moldovei nu poate fi ales și în Țara Românească, patrioții munteni au lansat ideea alegerii lui Cuza.

Decizia urma să fie adoptată la 24 ianuarie 1859, iar liberalii au mobilizat populația în zona Hotelului Concordia din București, unde se desfășurau dezbaterile, pentru a pune presiune pe conservatori, ca să-l aleagă domn tot pe Alexandru Ioan Cuza. Marile puteri au fost puse în fața faptului împlinit, iar în anii următori Cuza a fost recunoscut domnitor, inclusiv de Imperiul Otoman.

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad, într-o familie de dregători moldoveni. Studiile le-a făcut la Iași, unde a fost coleg cu Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri. În anul 1835 a obținut diploma de bacalaureat la Paris, iar mai apoi a studiat Dreptul și Medicina, însă nu a terminat niciuna dintre facultăți. În 1848 s-a numărat printre oratorii care au luat parte la adunarea revoluționarilor de la Hotelul Petersburg din Iași, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. A fost arestat după înăbușirea Revoluției din Moldova, însă a reușit să scape și s-a refugiat în Transilvania, unde a participat la Marea Adunare Națională de la Blaj, din mai 1848.

În anii următori a deținut mai multe funcții în administrația Moldovei – președinte al Judecătoriei Covurlui (1849-1851 și 1855-1856), director al Ministerului de Interne (1851), pârcălab de Galați (1856). După adoptarea Convenției de la Paris din 1858 a fost implicat în reorganizarea politică a Moldovei, iar în cele din urmă a fost preferat pentru domnie atât de liberali, cât și de conservatori.

După Unire, Alexandru Ioan Cuza, sprijinit de Mihail Kogălniceanu, a inițiat primele reforme pentru modernizarea țării. Sub domnia sa Unirea a fost recunoscută de Marile Puteri, s-a creat primul Parlament și primul guvern unitar, au fost adoptate reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, a învățământului etc. Deoarece a instaurat un regim autoritar, domnitorul a fost îndepărtat la 11 februarie 1866 de „monstruoasa coaliție”, o grupare din care făceau parte politicieni liberali și conservatori, dar și militari sau comercianți. Cuza a fost obligat să părăsească țara, locuind la Viena, Paris și Florența. A murit la 15 mai 1873, în vârstă de 53 de ani, în timp ce se afla la tratament în orașul german Heidelberg.

Sursa: ro.wikipedia.org romfilatelia.ro