20 de ani de la dispariția lui Corneliu Coposu , un politician sărac lipit cerului

20 de ani de la dispariția lui Corneliu Coposu , un politician sărac lipit ceruluiȘi dacă acum s-ar reedita biografia mea, cred că aș urma același drum.

Cine l-a cunoscut de domnul Coposu poate considera acest lucru un uriaș privilegiu. Cine i-a fost prieten a fost un om norocos. Iar cine nu a avut șansa de a-l întâlni personal a fost cu certitudine impresionat de faptul că era contemporan cu el. Fără îndoială că trebuie să se fi întâmplat ceva deosebit pentru ca un om să fie, fără efort, o personalitate. Domnul Coposu era mai mult decât atât. Era o personalitate a istoriei României.
L-am întrebat cândva pe domnul Coposu dacă îsi regretă destinul…
– Cred că am avut o viată plină. Si dacă acum s-ar reedita toată biografia mea, cred că aș urma același drum. Chiar știind că urmează anii de pușcărie. Am știut, sigur, la un moment dat, că voi intra la închisoare, deși nu-mi imaginam cât voi sta. O știa și Maniu care ne-a pregătit pentru asta. Ne spunea că noi vom fi victima confruntărilor dintre cele două lumi, că vom fi duși în Siberia și că vom constitui monedă de schimb. Eu am avut șansa să-l văd pe bietul Maniu în timpul procesului nostru. Un temnicer pe care-l cunoșteam, și care beneficiase de atenția noastră, a venit la mine și mi-a spus:
„Domnu’ doctor, vreți să-l vedeți pe Bătrânu’?” M-am dus în celula lui și Maniu mi-a spus: „Eu n-am să supraviețuiesc. Dacă tu vei trăi, să nu lasi partidul să moară.” E un testament care mi s-a întipărit în inimă.
– Si nu l-ați lăsat să moară…
– Nu se putea. De aceea i-am și spus d-lui Iliescu de atâtea ori: „Domnule, să nu mă tratezi ca pe un om de dialog care țintește la demnităti. Nu mă interesează să fiu prim-ministru, nici altceva. Eu vreau doar ca, până mor, să reorganizez partidul. Si el știe treaba asta. O știu toți prietenii mei. De-aia mi-au făcut figura si, în lipsa mea, m-au pus pe listele de la Senat. În fine, am certitudinea că, în curând, situația din România se va normaliza și vom scăpa de cripto-comuniști. Și fiți atenți, anumite pronosticuri, anumite certitudini nu mi-au fost dezmințite. Chiar c-a trebuit să astept. (râde înveselit, parcă) Pușcăria este un exercitiu pentru a-ți antrena răbdarea. Acolo, răbdarea întrece orice fel de imaginație, am experimentat pe pielea mea. Dar, am avut dreptate să sper. Știu că și acum am dreptate.
Domnul Coposu a respectat testamentul lui Maniu și a reînviat un mare partid al istoriei noastre. A murit împăcat, pentru că acesta a fost marele lui vis. Un vis îngemănat cu speranța pentru viitorul nostru.
Atunci când te întâlnești cu un om de un asemenea calibru e greu să nu fii tentat să-l idolatrizezi. Cine l-a cunoscut însă pe domnul Coposu știe bine că el nu dorea așa ceva. Nu avea nevoie de așa ceva. Corneliu Coposu a fost un om mare în mod firesc, fără ostentație. El se simțea senin povestindu-ți despre speranță chiar și atunci când își amintea ce-a pătimit.
– „În anumite etape ale acelei epoci a fost îngrozitor, dar eu am tendința de a reține doar momentele senine. Pentru că, în afară de ultima perioadă de izolare…
– Opt ani?
– Da. Atunci n-am vorbit cu nimeni, n-am mâncat pâine ani de zile, n-am văzut lumina soarelui și, bineînțeles, n-aveam un creion sau o bucată de hârtie, sau foc la care să mă încălzesc…
– Domnule Coposu, ați avut o copilărie fericită, ați fost un copil precoce, și, la 16 ani, ați devenit șeful de cabinet al unui mare om politic. N-ați avut experiența nefericirii până au venit comuniștii. Cum ați putut, la intrarea în pușcărie, să nu simțiți că se prăbușesc toate peste dumneavoastră? Cum puteți povesti totul cu atâta seninătate, chiar cu umor?
– Poate e curios. Dar e adevărat, nu am nici un fel de ranchiună. M-am întâlnit, după ce-am ieșit, cu un torționar al meu care mă bătuse. O sfeclise (râde). Deși era pus la adăpost pentru că era tot pe vremea lor. Nu-l uram, ci doar îl compătimeam. Altfel nu poți trata un tortionar. Am fost mereu uluit cum puteau fi determinați niste oameni să-și chinuie semenii fără nici un motiv. Pentru ei, noi eram cifre, habar n-aveau cine suntem. Una din întrebările care mă chinuie este aproape o obsesie: ce-au putut să le spună acestor oameni ca să-i determine să intre în celula lui Mihalache – care avea 82 de ani și care nu se putea mișca – și să-l bată. Sau în celula lui Rădulescu-Pogoneanu care era pe jumătate paralizat și pe care îl băteau în pat. Cine stie ce depersonalizări sau transformări se petreceau în „omul nou” al socialismului?! M-am obișnuit mult mai ușor cu sistemul torționar pe care l-am experimentat decât cu bătaia unor necunoscuți, care ziceau că își fac datoria. Dar de urât nu urăsc.” Corneliu Coposu nu a povestit surorilor sale ce-a pătimit. Ele au aflat abia târziu, după revolutie, ce i se întâmplase fratelui lor. „N-am popularizat epoca aceea. Le-am menajat pe ele, dar e și destul de penibil să vorbești despre tine. Și apoi, oricât talent ai avea, oricâtă imaginașie, este peste putință să faci pe cineva străin de toate astea să creadă sau să înteleagă. Uneori, am ezitat să spun anumite lucruri atât de incredibile, pentru că, îmi dădeam seama că un om normal, neobișnuit cu manierele asiatice aplicate de comuniști, ar fi putut să nu te creadă. Uneori, îmi dau seama că nici eu n-aș fi crezut propria mea poveste, dacă mi-ar fi relatat-o altul. De altfel, deși nu le-am uitat, nu-mi mai provoacă, acum, nici măcar resentimente. Cred c-a fost destinul care a supus o generație întreagă la acest experiment. Unii au suportat, alții s-au prăpădit. O parte din inima mea a rămas cu fiecare mort în parte. Am lăsat acolo, odată cu prietenii care s-au prăpădit, o bucătică de istorie și din biografia mea.”

Dl. Coposu mărturisea că a început o „imitare” a lui Maniu de care își amintea cu pioșenie. „Da, am încercat să-l imit pe Maniu, dar n-am reușit.” Poate avea dreptate. N-a reușit să fie Iuliu Maniu. A fost, pur și simplu, Corneliu Coposu, căruia nimeni, niciodată nu i-a zis „tovarășe”, nici măcar din greșeală. Maniu i-a spus, odată: „Măi Cornele, noi nu lucrăm cu îngeri, ci cu oameni” și a ținut bine minte asta. Și atunci când a uitat să vorbească, și atunci când, transpirând, se chinuia să învețe. Și chiar atunci când, râzând, ne-a povestit cum, uitându-se în oglindă în trenul care-l ducea spre domiciliul obligatoriu, s-a întrebat „cine-i acolo, în tabloul acela atât de urât?” Este destul de greu să eviți patetismul atunci când vorbești despre Corneliu Coposu. Spui cu multă usurință, fără teama de a părea banal, că a fost un om mare, că am pierdut o speranță sau că nimeni dintre cei vii nu-l poate înlocui. Și, totuși, așa este.
De acum înainte totul va fi mai simplu pentru adversari și totul va fi mai greu pentru prieteni…..

Discuție realizată de Roxana Badralexi

S-AR PUTEA SĂ TE INTERESEZE:

BuzăuMedia utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe site-ul nostru. Apăsând "DA, ACCEPT" accepţi utilizarea modulelor cookie. Prin continuarea navigării pe site-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie. DA, ACCEPTMai mult