Sfinții mucenici Adrian și soția sa Natalia au trăit în Nicomidia (Asia Mică); ei și-au dat viața pentru credința creștină la începutul secolului al IV-lea. Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă este pe 26 august. Adrian (latin. Hadrianus) după o carieră militară de succes, a ajuns să facă parte din Garda Herculiană a împăratului roman Galerius Maximianus (305-311), precizează orthodoxwiki.org. La începutul secolului al IV-lea, împăratul Dioclețian reformase imperiul instaurând tetrarhia (cei patru tetrarhi fiind Dioclețian însuși, Maximian, Galerius Maximianus și Constantin Chlorus – tatăl Sfântului Constantin cel Mare). Bucurându-se de mare încredere în fața lui Dioclețian, mai ales după victoria pe care o repurtase împotriva perșilor, Galerius Maximianus l-a determinat pe acesta să promulge o serie de 4 edicte (decrete) împotriva creștinilor în anii 303-304, edicte care au declanșat cea mai mare persecuție din istoria imperiului împotriva acestei religii.
După ce a început această mare persecuție împotriva creștinilor, Adrian a întâlnit un grup de martiri în lanțuri (23 la număr, se spune în Minei; 33 conform altor surse) și i-a întrebat cum de pot îndura astfel de chinuri doar pentru credința lor. Ei au răspuns că ei suferă pentru a câștiga lucrurile bune pregătite de Dumnezeu pentru cei care au suferit de dragul Lui: „Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit; așa sunt lucrurile pe cari le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2, 9). Auzind aceste cuvinte, Adrian a fost cuprins de harul divin și a spus oficialilor romani prezenți acolo să scrie și numele său pe lista acelor martiri, fiind arestat pe loc. Când soția sa, Natalia, a auzit că Adrian a fost închis la un loc cu ceilalți martiri, s-a dus în fugă la temniță.
Ea era născută din părinți creștini, dar se temea să mărturisească cuiva credința sa în Hristos, văzând cumplita prigonire ce se făcea creștinilor de către păgâni. După ce a auzit că soțul ei a crezut în Hristos și că s-a alăturat sfinților mucenici, a avut și ea îndrăzneala să arate că este creștină. Natalia, intrând în temniță, a căzut la picioarele bărbatului său și i-a sărutat lanțurile cu care acesta era legat; după care, implorându-i pe ceilalți martiri să se roage lui Dumnezeu și pentru soțul ei, s-a întors acasă, așa cum îi ceruse Adrian.
Chiar înainte de ziua stabilită pentru martiriu, Adrian a mituit gărzile ca să-l elibereze temporar și s-a dus acasă, pentru a-i spune Nataliei că a sosit momentul final și a-și lua rămas bun de la ea. Când l-a văzut venind, Natalia a presupus că el l-a negat pe Hristos și astfel a fost eliberat – ea a refuzat să-i deschidă ușa, mustrându-l că a fost un laș. Când a aflat în cele din urmă adevărata natură a eliberării sale temporare, ea și-a schimbat tonul, încurajându-l pe Adrian și însoțindu-l la tribunalul imperial.
Când Adrian a apărut în fața împăratului și a mărturisit din nou pe Hristos ca fiind Dumnezeu cel adevărat, chinuitorii săi l-au întins cu fața în jos și l-au bătut cu toiegele. Apoi, întorcându-l cu fața în sus, l-au bătut și peste pântece, încât i se vedeau măruntaiele. Mucenicul, când pătimea acestea, avea doar de 28 de ani. I-au fost apoi retezate mâinile și picioarele, iar în final a fost decapitat. Aceleași chinuri le-au suferit și ceilalți 23 sfinți mucenici care erau împreună cu el.
După ce sfinții mucenici și-au dat sfârșitul, urma ca trupurile lor să fie mistuite prin foc. Natalia a reușit totuși să ia una din mâinile soțului ei, ascunzând-o în sân. Dar și alte moaște ale acestor sfinți mucenici au fost salvate, deoarece focul a fost stins de o ploaie mare și grea, care a început să cadă ca din senin, iar un credincios creștin, numit Eusebie, a luat aceste moaște și punându-le într-o navă mică (caic) le-a dus pentru înmormântare la Arghiropolis, un mic oraș din apropierea Bizanțului. Ulterior, Natalia a ajuns și ea acolo; după ce și-a dat sufletul la Dumnezeu, a fost și ea îngropată lângă moaștele cele mucenicești.
